Daniel Badale şi Afrodita Androne în scena împăcării lui Ivan cu Moartea – Ivan turbincă, Teatrul Naţional Bucureşti, în regia lui Ion Sapdaru.

Afrodita Androne jucând Moartea într-un instantaneu din “Ivan turbincă”, spectacol ce se joacă la Teatrul Naţional Bucureşti, în regia lui Ion Sapdaru.

Sf. Sofia – acum muzeu, păstrează însă o taină minunată.

Apus peste marea Egee, coasta de vest a Turciei, la nord de Izmir. Septembrie 2009

Plecasem deja din Foca şi mergeam către nord pe minunata coastă a mării Egee când ne-a prins acel moment al serii. Am oprit maşina şi am încercat câteva imagini deşi gândul îmi era mai mult la spectacol decât la fotografiat. N-a durat mult. Nu e vorba aici de apus.

Momente după ce ne-am oprit şi am început să ne minunăm de tranziţia culorilor de la albastru către roşu, a venit o maşină militară care prin semne ne-a făcut să înţelegem că nu e bine deloc ce facem, că nu avem voie să oprim la frontieră.

Au fost amabili dar hotărâţi, aşa că ne-am strâns lucrurile şi am plecat. Apusul s-a terminat în timpul explicaţiilor.

Biblioteca lui Celsus din Efes. Mai precis, un fragment din faţada restaurată a bibliotecii, un exemplu al arhitecturii romane.

O minunăţie de bunic şi o minunăţie de nepoţi. Sau cel puţin aşa am crezut atunci. Întâmplarea a fost frumoasă şi dacă stau bine să mă gândesc, a fost cam ceea ce mi-am dorit de fapt de la călătoria în Turcia.

Eram pe drum de dimineaţă şi în afară de dezamăgitorul Pamukkale (pentru mine cel puţin) n-am prea avut ocazia să ne liniştim ochii pe altceva decât trafic, oraşe străbătute rapid şi priviri aruncate trecător către peisajul ce fugea înapoi. După ce ne-am învârtit un pic în loc, am hotărât să urmăm un drum local care ne scotea în direcţia bună. Aşa se face că am dat peste un sat lung prin care drumul a şerpuit îngust destul de mult. Era apusul şi totul părea frumos aşa că în momentul în care am trecut pe lângă ceainăria din imagini ne-am hotărât la unison să ne oprim.

Cui îi mai trebuie engleză sau germană când e primit cu zâmbete largi şi căldură? Oamenii simpli sunt frumoşi, buni şi veseli a fost concluzia mea şi îmi doresc ca cei de prin oraşele noastre să îşi aducă aminte că undeva în familia lor există probabil un bunic la fel de mândru care nu i-a învăţat niciodată să fie mitocani.

Cred că furnicar e cuvântul cel mai potrivit pentru aşezările astea din inima Cappadociei. Deşi multe din scobiturile din piatră erau chilii de călugări, se găseau suficiente biserici şi probabil alt fel de anexe trebuincioase vieţii la mănăstire.

Încerc să-mi închipui cum se auzea slujba printre văi atunci când călugării preamăreau Cuvântul cântând la unison.  Iar după slujbă robele negre se îndreptau care încotro printre văile ascunse şi urcau către chilii pe cărări sau trepte săpate în piatra albă sau roşie, după cum se nimerea. Poate că privind de sus, scena ar fi putut fi descrisă ca furnicar.

Parte a reliefului complicat şi în acelaşi timp fascinant al Cappadociei sunt şi aceste straturi mărturii ale unor perioade distincte din istoria petrografică a zonei. Contrastul dintre diferitele structuri de rocă, valurile de piatră vulcanică şi turnurile dau zonei un farmec deosebit.

Aşa se întâmpla cu oamenii pe scări la intrarea (sau ieşirea, după cum priveşti) din Herăstrău. Se grăbesc. Ori vin, ori pleacă, nu zăbovesc o clipă pe trepte.

În caz că aţi uitat în ce lună suntem, uite o imagine care mie îmi aduce aminte. Surprinsă în parcul Herăstrău într-o seară frumoasă, după apus.