O minunăţie de bunic şi o minunăţie de nepoţi. Sau cel puţin aşa am crezut atunci. Întâmplarea a fost frumoasă şi dacă stau bine să mă gândesc, a fost cam ceea ce mi-am dorit de fapt de la călătoria în Turcia.
Eram pe drum de dimineaţă şi în afară de dezamăgitorul Pamukkale (pentru mine cel puţin) n-am prea avut ocazia să ne liniştim ochii pe altceva decât trafic, oraşe străbătute rapid şi priviri aruncate trecător către peisajul ce fugea înapoi. După ce ne-am învârtit un pic în loc, am hotărât să urmăm un drum local care ne scotea în direcţia bună. Aşa se face că am dat peste un sat lung prin care drumul a şerpuit îngust destul de mult. Era apusul şi totul părea frumos aşa că în momentul în care am trecut pe lângă ceainăria din imagini ne-am hotărât la unison să ne oprim.
Cui îi mai trebuie engleză sau germană când e primit cu zâmbete largi şi căldură? Oamenii simpli sunt frumoşi, buni şi veseli a fost concluzia mea şi îmi doresc ca cei de prin oraşele noastre să îşi aducă aminte că undeva în familia lor există probabil un bunic la fel de mândru care nu i-a învăţat niciodată să fie mitocani.
